31.01.2013- nimic nou, peretii camerei mele au inceput sa se stranga si sa ma lase pe mine in mijloc, singura si parca lipsita de aer. Am nevoie de ceva nou, de ceva care sa ma scoate din rutina asta zilnica si plictisitoare. Timpul nu il mai simt, trece fara sa ma intrebe daca vreau sa treaca, trece asa fara sa lase o urma ca a fost bine sau rau. Nimic din jur numai este ceea ce a fost odata.
Umblu besmetica prin camera, cand in pat, cand la calculator. Recitesc inca o data cursurile pe care ar fi trebuit sa le stiu de mult. Nu, gata. Ascult muzica. Nici muzica nu ma mai alina, cum ma alina odata. Cand ma facea sa ma simt bine, sa trec peste tot. Sa plang, sa rad, sa dansez.
N-am timp nici macar pentru mine, pentru sufletul meu. Toate trec uimitor de repede, nu reusesc nici macar sa imi dau seama cand eram copil si cand am devenit un ingrat adult. Adult, cuvantul care ar trebui sa ne descrie pe multi dintre noi. Si daca nu vreau sa cresc, ce? Si daca nu vreau sa ma maturizez, ce? Si daca vreau sa fiu copil, ce? Vreau doar sa trec cumva peste problemele astea nesuferite, fara sa fiu ranita, fara sa ma plang si fara sa imi dau seama. Cer prea mult? Cu siguranta, da! Ar spune unii pentru ca daca nu esti ranit nu realizezi ca toate trec, chiar daca mai lasa si urme.
Nu sunt capabila sa imi dau seama ce e bine pentru mine, dar merg precum un orb spunandu-mi ca trebuie sa iasa ceva bun. De ce ei vad ceva bun in mine? Cand eu nu vad nimic. Eu nu vad ceea ce vad ei. Eu vad cu totul altceva.
Nu am facut nimic. Vreau doar ca timpul sa stea pe loc macar o data, sa ma pot bucura de tot in cateva secunde si dupa sufletul meu va fi multumit. Si imi voi urma calea, cuminte si drept ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu